Ai mai jucat in vreo telenovela de epoca?
Nu, este prima data si a fost o experienta foarte placuta. Toate fetele viseaza sa ajunga printese intr-o zi si mie chiar mi s-a intamplat. Am putut sa ma teleportez in anul 1910, sa port corset, manusi si umbreluta.
Te-ai documentat mult pentru acest rol?
La inceput, a existat o perioada de pregatire, in care am citit carti de epoca si am vazut filme de acest gen. Am luat si lectii de calarie.
Stii bine sa calaresti?
Da, dar am avut un accident la jumatatea telenovelei si producatorii au fost nevoiti sa adapteze povestea pentru ca personajul meu sa stea intr-un scaun cateva episoade.
Ce s-a intamplat?
Am cazut de pe cal si animalul a cazut peste mine. Am stat trei saptamani imobilizata cu o atela la genunchi.
Au fost dificile filmarile?
Da, destul de dificile. O productie de asemenea anvergura are nevoie de multe lucruri: luminile sunt diferite fata de cele de acum, garderoba este foarte incarcata. In plus, filmam multe scene in exterior si lumina nu este intotdeauna potrivita sau, din senin, incepe sa ploua. Au fost opt luni de filmari intense, dar, din fericire, echipa a fost foarte placuta.
Ii cunosteai pe colegii tai?
Doar pe Hector Arredondo (Leonardo), pentru ca am studiat impreuna, dar a fost o mare surpriza sa intalnesc o distributie profesionista. Unii dintre colegii mei vor ramane in inima mea pentru mult timp.
Cum te-ai inteles cu Mauricio Islas (Gabriel)?
Foarte bine. Este foarte frumos sa te intalnesti cu cineva care are mai multa experienta si care te ajuta cand ai nevoie. A fost un foarte bun coleg si prieten.
In ciuda diferentelor dintre epoca ta si cea a Camilei, te-ai identificat vreodata cu ea?
In unele aspecte, da. Ca si ea, eu sunt o visatoare si o romantica incorigibila, care crede cu putere in dragoste. Pe de alta parte, si eu sunt de parere ca trebuie sa rupi orice legatura cu cei care incearca sa-ti impuna un traseu in viata, si sa fii tu cea care isi hotaraste destinul. Fara indoiala, recunosc si ca ea nu prea s-a confruntat cu greutatile vietii; eu, care am suferit destule, am invatat sa deschid ochii si sa vad realitatea. Ea este destul de aeriana.
Tamara, ai comis nebunii din dragoste?
Am facut o nebunie mai mare decat cealalta. De exemplu, Camila trebuie sa fuga de la mosie pentru a se vedea pe ascuns cu Gabriel, si eu am facut la fel pentru a ma vedea cu iubitul meu. Pana la urma, trebuie sa-ti condimentezi din cand in cand viata, nu-i asa?
Este adevarat ca esti nascuta in Spania?
Da, tatal meu si toata familia sunt din Mallorca si eu m-am nascut acolo, dar ne-am mutat la Cancún, in Mexic, cand aveam 11 ani.
Mergi des pe acolo?
Parintii mei au acolo o casa si merg sa-i vad cand pot, o data sau de doua ori pe an. De fapt, acum, ca am terminat de filmat Banditii, acesta va fi primul lucru pe care-l voi face. Inca mai am acolo o familie si prieteni din copilarie si vreau sa merg sa-i vizitez.
Dupa atata timp de trait in afara, te simti mai mexicana decat spaniola?
Unii cred ca sunt deja mexicana, dar nu este adevarat. Mama mea este olandeza si eu am o mentalitate complet europeana, foarte deosebita de modul de a gandi al femeii mexicane. Fara indoiala, recunosc ca nu m-as duce niciodata sa locuiesc in afara Mexicului; aceasta tara si oamenii ei ma captiveaza si nu i-as schimba pentru nimic.
Familia ta este incantata sa te vada la televizor?
Da, in sfarsit, au ocazia sa vada rezultatele muncii mele si asta ma face fericita. Cand le-am spus ca ma fac actrita si ca voi juca in telenovele, nu au crezut nimic, dar acum pot constata ca este adevarat.
Cand ti-ai inceput cariera?
Acum sase ani. Am studiat la Casa del Teatro din Mexic si la Scoala de televiziune a TV Azteca. Mereu am jucat in roluri de rea, asa ca am fost incantata sa fiu "buna" pentru prima data.
Unde ti-ar placea sa ajungi?
Am facut film si televiziune si acum mi-ar placea sa incerc teatrul. Sa citesc un scenariu, sa stau in fata publicului, trebuie sa fie o experienta foarte emotionanta.
Vorbeste-ne despre tine! Cum este adevarata Tamara Montserrat?
Sunt o femeie vesela, imi place sa-i fac fericiti pe cei din jur, dar, de asemenea, imi este greu sa capat incredere in cei pe care nu-i cunosc. Uneori, cand te deschizi, ceilalti profita de slabiciunile tale, asa ca trebuie sa te ascunzi sub o carapace.
Care a fost cel mai fericit moment al vietii tale?
Ziua in care am parasit Cancún-ul ca sa merg in Mexico City. Aveam 17 ani, urma sa locuiesc singura si, pentru prima data, simteam ca-mi voi lua viata in propriile maini. Imi amintesc si momentul in care le-am spus parintilor mei ca vreau sa ma fac actrita. Imi era foarte frica, dar cand am facut-o, mi-au raspuns: "Mergi inainte, urmeaza-ti visul si fii fericita!".
Daca nu ai fi fost actrita, ce meserie ai fi ales?
As fi fost gimnasta, fara indoiala. De fapt, pentru mult timp, am practicat gimnastica olimpica, pasiunea mea. Insa, este o meserie care se termina repede; la 26 de ani, corpul femeii incepe sa ia in greutate. Fara indoiala, intr-un viitor apropiat, voi deschide o sala de gimnastica unde voi preda lectii copiilor.
