Filmam o secventa dificila in „Iubire ca in filme”. Nu-mi iesea. Eram obosita si suparata pe mine ca nu ma puteam aduna. Dupa o ultima indicatie, regizorul da din nou „Actiune!”... si pe usa intra Edith González. Atat de simplu precum am adaugat langa aceasta exprimare stangace numele Edith González. O admiram in „Salomé”, ii recunosteam incredibilul talent actoricesc, trebuie sa marturisesc ca frumusetea ei nu era neaparat etalon pentru mine, dar consideram ca are acea calitate, rar intalnita in lumea actorilor - de a „umple” ecranul.
Seara urmatoare am fost invitata, impreuna cu alti colegi de-ai mei, sa luam masa impreuna. Aveam atat de multe intrebari sa-i pun, raspunsuri sa primesc, nelamuriri sa clarific. Ma gandisem atat de mult la intalnirea cu ea, incat ajunsesem sa cred ca pot anticipa felul in care imi va raspunde la intrebari, felul in care ma va privi, tonalitatea vocii. Si asta pentru ca uitam ca Edith González mai intai de toate este om, om care rezoneaza la oameni, la suflete. Chiar eu, care stiu atat de bine asta, uitasem. Intrasem intr-o vrie de nedescris, de nejustificat, dar, in acelasi timp, mai mult decat fireasca - ma intalneam cu Edith González.
Da, ne-am intalnit. Si, da, este o femeie frumoasa. Impresioneaza prin noblete, printr-o modestie dezarmanta, care nu tradeaza milioanele de fani pe care ii are in toata lumea. O interesau detaliile, acele secrete pe care orice femeie le are. Acelea care fac diferenta. I se luminau ochii cand vorbea despre fiica ei.
Imi spunea cum stralucirea nu vine din glitter, strasuri, bijuterii, vine din acele nuante ale vietii, pe care trebuie sa ajungi, sa ai disponibilitatea de a le sesiza, intelege. Am inteles de ce o iubesc, de ce o iubim. Pentru ca o actrita exceptionala, intr-o situatie exceptionala, poate umple ecranul doar atunci cand lasa ca in ochii ei sa se citeasca suferintele, dramele, lacrimile, sperantele, iubirile unei femei. Femeia Edith González.
