De ce va spun asta? Pentru ca se apropie ziua mea de nastere. Si anul trecut se apropia, evident. Conjunctura cu totul speciala - atat de speciala incat acum povestesc despre ea. In noaptea de 7 spre 8 octombrie am mers la fi lm cu niste prieteni. Deci m-a prins „imbatraneala” in cinematograf, la fi lmul „Diavolul se imbraca de la Prada”. La iesire, dintr-un boschet, in noaptea neagra, avand in memorie interpretarea de exceptie a lui Meryl Streep, dar si colectia casei de moda „Prada”, si ea intru totul neagra, a sarit efectiv pe mine un pisoias - si el tot negru, mic si (pe atunci) urat. Nu sunt superstitioasa, pe cuvant, dar o asemenea intamplare se putea numi, cu indulgenta, coincidenta. Dar cum am talentul si antrenamentul de a extrage din tot si toate ce e bun, asta cat voi mai putea, mi-am spus ca trebuie sa fi e un semn! Semn bun! Acum, stand si analizand, cred ca nu era decat urmarea fi reasca a dorintei pe care nu o recunosteam: aceea de a avea un sufletel cald, fidel, iubitor, minunat, care sa te intampine la usa cand vii acasa. Pe 8 octombrie, Prada implineste un an si un pic.
Oare daca mi-ar fi aparut in cale pe 9 septembrie, de exemplu, as mai fi scris acum povestioara aceasta? Probabil ca nu, si nu e cinstit. Sufletele lor ofera cu atata generozitate caldura si o „accepta” cu disperare pe a noastra, indiferent de moment. Si ar trebui sa avem grija de ele, sa le rasplatim cu o mangaiere pentru iubirea pe care ne-o ofera neconditionat si sa le intelegem sufletele de copii. Prada este acum in vacanta la parintii mei, la Susani... asta ca sa vedeti ca nu sunt egoista.
